Toți oamenii CFR-ului…

Ei au mijlocit istoria. Visători sau naivi, eroici sau jemanfişişti, gravi sau relaxaţi, huliţi sau adulaţi, conformişti sau fancy – CFR e investiţia lor în prezentul continuu al vieţii inimitabile. Preşedinţi la patru ace şi garderoberi condamnaţi la trening pe viaţă, mari vedete sau jucători pe care doar statistica, în marea ei indulgenţă, şi-i mai aduce aminte, cu toţii au lăsat – pe maidanul de la Tăietura Turcului, pe stadionul din Parc, în Gruia sau aiurea în ţară sau străinătate – amintiri care, în candoarea lor caricaturizată de standardele lui 2008 sau în dramatismul patinat de trecerea anilor, trec în poveste. Clubul vă prezintă poveştile celor fără de care povestea CFR-ului n-ar fi fost posibilă. De la Deák bácsi, dr. Constantin Rădulescu, Augustin Ţegean, Mihai Adam, Ilie Lazăr sau Iuliu Mureşan, până la Dorinel Munteanu, Adrian Anca, Cristian Panin, Ciprian Deac și Mário Camora… iar lista continuă!

Cadú rămâne în istorie prin multele penalty-uri marcate în momente decisive, care ne-au adus titluri și trofee. Numai oamenii foarte tari au puterea de a executa un penalty decisiv, cum au fost cele din meciurile cu ”U” din 2008, de pe vechiul „Ion Moina” și 2012, de pe noul Cluj Arena, meciul de la Craiova din 2010 (gol în minutul 94!) sau penalty-urile marcate în finalele de Cupe sau Supercupe. Cadú a fost maestrul fazelor jucate pe muchia „soneriei” care cheamă copiii înapoi la ore.

„Cadú este un adevărat căpitan, în momentele-cheie se simte asta. E uşor să porţi o banderolă pentru spectacol, dar în momentele decisive un căpitan de echipă poate să facă diferenţa”. Nu, nu este un citat de pe site-ul oficial al echipei noastre, nici un text de PR. Sunt cuvintele lui Tony da Silva, iar Tony nu este omul care să se joace cu cuvintele. Într-o echipă care nu a dus niciodată lipsă nici de „mingicari”, nici de veleitari – în ultimul sezon dinaintea promovării până şi loviturile libere de la 35 de metri năşteau interminabile dezbateri între Anca, Bozdog, Turcu şi Oncică! –, Ricardo Cadú s-a impus rapid ca responsabil cu penalty-urile, ca lider în vestiar.

Anthony da Silva | fost jucător

A fost mereu foarte serios, foarte sufletist, foarte iubit și apreciat de toți CFR-iștii. A fost unul dintre jucătorii care bagă capul la „contră” dacă e cazul, care nu se menajează, chiar cu prețul unei accidentări, a fost unul dintre cei mai apreciați jucători străini care au trecut vreodată prin România! Puțini CFR-iști au fost iubiți cum a fost și este iubit Tony da Silva. S-a născut la marginea Parisului, acolo unde pumnul făcea legea, unde banii se făceau furând şi unde „acasă” însemna un bloc cu multe familii înghesuite aiurea între nişte pereţi fără geamuri. A furat de toate. Mâncare ca să-şi potolească foamea, haine şi lucruri de valoare de la cei înstăriţi ca să ducă alor săi ceva bani.

Un impresar l-a luat de pe maidan, dintr-un grup de bătăuşi mingicari, şi l-a dus la fotbal, la Paris Saint-Germain. Acolo, „a furat” meserie de la jucătorii pentru care fotbalul însemna luptă. A lăsat în urmă cartierul de imigranţi, reputaţia de bătăuş cu care e mai bine să nu te pui, a lăsat şi pistolul şi maşinile pe care le conducea ilegal pe la 14 ani şi a luat cu el, pe drumul spre marea performanţă, doar puterea de luptă şi curajul nebunesc din tinereţe. Suficient cât să-i impresioneze pe suporterii CFR-ului.

„Simt că sunt iubit la Cluj, lumea ţine cu adevărat la mine. Eu zic că oamenii văd în stilul meu de a juca, în felul meu de a fi, văd în mine viaţa lor. Adică o viaţă foarte grea, în care trebuie să munceşti foarte mult dacă vrei să obţii ceva. Şi părerea mea este că mulţi se identifică cu mine pentru că şi eu am avut o viaţă grea şi am luptat să ajung aici. E foarte mare lucru şi eu am mult respect pentru toata lumea”, mărturisea Tony da Silva, omul care purta banderola de căpitan a echipei noastre atunci când prietenul său, Ricardo Cadú, era indisponibil.

În ciuda copilăriei sale tumultoase, Tony a devenit un exemplu nu doar pe teren, ci şi în afara lui. Fusese marele filantrop din vestiarul CFR-ului, ajutând adesea copii şi familii cu probleme din Cluj-Napoca. „Când am fost şi eu copil, nu am avut tot ce am vrut eu şi acum încerc cu câte puţin să-i ajut. E foarte greu, dar împreună cu Lori, şeful de galerie, am încercat să-i ajutam cât putem. E foarte greu să-i vezi pe mulţi dintre ei cum suferă, dar bucuria din ochii lor pentru orice gest sau cadou cât de mic te face să simţi că merită orice sacrificiu”, povestea Tony, unul dintre cei mai iubiți CFR-iști.

Niciun cadou nu se compară însă cu cele şase trofee cucerite între 2007 şi 2010. Tony a văzut asta în ochii zecilor de mii de clujeni veniţi la stadion sau întâlniţi pe stradă. „Sunt foarte mândru de ce am realizat cu CFR Cluj. CFR şi Clujul vor rămâne întotdeauna în inima mea, pentru că am fost primit cu braţele deschise, am fost primit cu multă dragoste, ca un adevărat ardelean”. Ochii fostului adolescent pistolar din suburbiile Parisului joacă în lacrimi. Avea tot ce îi trebuia la Cluj…

Iuliu Mureșan | fost președinte

Nu s-a gândit vreodată că va avea de-a face cu o echipă de fotbal, darămite să ajungă şeful celui mai galonat club al ultimilor ani din România! S-a uitat lung la Árpi Pászkány când acesta l-a rugat să preia managementul CFR-ului. De voie, de nevoie, a acceptat. Recunoaşte că n-ar fi trăit în zece vieţi emoţiile pe care munca la CFR i le-a prilejuit…„Sincer, am intrat cu mari îndoieli în lumea asta”, spunea el… ce să caute el în fotbal? Árpi venise la el nu cu o ofertă, ci cu o rugăminte. Nu se încredea în conducătorii moşteniţi odată cu preluarea CFR-ului în „C” şi voia neapărat ca, pe banii lui, să conducă oamenii lui. Condiţia care îi fusese anterior refuzată la ”U” a fost acceptată, în disperare de cauză, de oficialii din Gruia. Dar, cine să conducă? Pászkány s-a uitat în jur, printre managerii afacerilor pe care le controla pe la începutul anilor 2000, iar Iuliu Mureşan i s-a părut cel mai potrivit. „Urma să fac lucruri la care nu mă prea pricepeam şi care nici nu ştiam dacă o să-mi placă…”, rememora Iuliu Mureșan.

Încercase, știa prea bine că nu are cum să-l refuze pe Árpi. Aşa că, în timp ce tânărul patron al modestei echipe din Gruia se înfierbântase deja vorbindu-i despre prima ligă, despre bugete ca-n Vest şi despre cupe europene, gândul lui Iuliu Mureşan era deja în cu totul şi cu totul altă parte, reluând în minte, încurcat, eplicaţiile pe care avea să i le dea mamei sale când îi va spune că el, Iuliu Mureşan, băiatul încurajat şi susţinut de ai lui să devină doctor, om serios, cu meserie bună, unul care-şi vede de treaba lui, intră în lumea fotbalului, alături de personaje care mai de care mai dubioase. Puteai număra pe degetele unei mâini de câte ori fusese până atunci pe un stadion de fotbal…

„Am jucat în Europa League şi în Liga Campionilor alături de echipe foarte mari, au fost anii cei mai frumoşi şi mai productivi din istoria clubului. Am crescut sănătos, atât ca performanţă sportivă, cât şi ca entitate economică. Suntem un club cu venituri mari, dar şi, desigur, cu cheltuieli mari. Avem însă o stabilitate financiară şi administrativă şi, de asemenea, o viziune clară pe termen mediu şi lung, care dă forţă şi continuitate clubului”, explica, savant şi entuziast deopotrivă, fostul preşedinte al CFR-ului. Dincolo de vorbe stăteau însă zile întregi petrecute prin aeroporturi, prin străinătate, la club.

Era nelipsit din Gruia cât timp s-a lucrat la stadion. „Îmi plăcea foarte mult să stau la stadion, dar eram şi putin stresat. Mereu eram în urmă cu ceea ce ne propuneam să terminăm, din motive obiective, bineînţeles, dar asta nu făcea totul mai puţin stresant. S-a lucrat zi şi noapte pentru ca băieţii să poată juca la standarde UEFA primul meci din istoria clubului în Champions League”. În noaptea aceea, când totul era aranjat ca la carte, când întreg stadionul era ţipluit în albastrul seniorial al Ligii, când „We are the champions” a răsunat pentru prima oară în Gruia şi când stelele lui Chelsea stăteau în linie cu Cadú, Tony şi Dani, nu şi-a putut reprima un zâmbet. L-ar fi ţinut doar pentru el, numai că patronul îl cunoştea prea bine ca să nu-l intuiască: Árpi avusese dreptate când îi ceruse să intre în fotbal.

dr. Constantin Rădulescu | fost jucător și antrenor

Dr. Constantin Rădulescu (30 mai 1924 – 1 ianuarie 2001) a fost „locomotiva” celor mai importante realizări CFR-iste din secolul trecut. Flerul său extraordinar a inspirat nu doar o generaţie de puştani avizi de glorie, ci un întreg sistem de management al performanţei. A preluat destinele pregătirii tehnice ale unui club amator până în pânzele albe, dar a reuşit să facă din voluntariat o virtute, iar din orele petrecute de majoritatea jucătorilor săi în câmpul muncii, peste săptămână, un exemplu pentru ceilalţi şi o motivaţie în plus pentru victoria de weekend.

„Nu a fost un simplu antrenor, a fost prototipul managerului de club din zilele noastre, gen Sir Alex Ferguson, un om fără ştirea căruia nimic, dar absolut nimic, nu se putea întâmpla la CFR Cluj”, l-a descris Marius Bretan, fostul său elev din perioada de glorie a anilor ’70. Şi jucătorii care-l venerează, şi cei cu care s-a contrat de-a lungul timpului sunt de aceeaşi părere: doctorul Constantin Rădulescu este cel mai influent personaj din viaţa CFR-ului. Nu doar a CFR-ului anilor ’70, care a compus cea mai prelungită prezenţă a feroviarilor în prima divizie, ci a întregii istorii centenare a echipei.

O carieră de excepţie

• Între 1940 şi 1943 joacă mai multe meciuri în selecţionata de juniori a Bucureştiului

• Debutează în fotbalul mare la Sportul Studenţesc în sezonul ’42-’43, echipă cu care ajunge până în finala Cupei României

• În 1943, în plin război, este transferat, imediat după ce-şi ia bacalaureatul, de ”U” Cluj-Sibiu, unde rectorul Iuliu Haţieganu îi oferă o bursă specială pentru a putea urma Medicina

• În 1949, după terminarea facultăţii, se transferă la CFR, club care îi asigură încadrarea ca medic la spitalul cu acelaşi nume din Cluj. Face parte apoi din „generaţia medicilor” transferaţi de la ”U” la CFR, având de suferit, ani la rând, de pe urma supărării „şepcilor roşii”

• Joacă la CFR până în 1955, când, la 31 de ani, se retrage din fotbal în urma unei accidentări grave

• Imediat după retragerea din activitate, primeşte oferta de a antrena grupe de juniori la CFR, în paralel cu practicare meseriei de doctor. Din 1957, după plecarea lui Ștefan Dobay, preia echipa de seniori a „feroviarilor”, aflată în Divizia B

• În 1960, după fuziunea dintre CFR şi Dermata (CSMC), cu Pişti Kovács la timonă, doctorul Rădulescu acceptă oferta Universităţii Cluj, unde îi are ca elevi, pentru doi ani, pe Remus Câmpeanu, Petru Emil, Octavian Popescu, Traian Georgescu, Viorel Mateianu sau Zoltan Ivansuc. Din 1962 devine antrenor la CSMC, în locul lui Pişti Kovács, iar din 1967 preia CFR-ul după fuziunea cu Clujeana. Promovează în Divizia A în sezonul ’68-’69, cu o echipă din care făceau parte Soós, Marius Bretan, Petru Emil, Alexandru Vasile, Ioannis Mazurakis, Romică Petrescu sau Alexa Uifăleanu

• Până în 1976, cu excepţia câtorva etape din sezonul ’70-’71, conduce echipa CFR-ului în cel mai lung interval de Divizia A. În sezonul 1972-1973, obţine cea mai bună clasare a „feroviarilor” clujeni în prima ligă, locul 5, egalat abia în campionatul 2005-2006. A lucrat cu fraţii Bretan, cu Ţegean, cu Boca, Vişan, Soó, Ionescu, Petrescu, Adam sau Liviu Mihai

• Revine la ”U” pentru un an, ‘76-‘77, apoi, în 1979, ajunge să antreneze pe CUG, în divizia judeţeană. După câteva luni, e chemat din nou la CFR, unde activează până în 1982, puţin timp după fuziunea CFR-ului cu echipa armatei – Steaua CFR Cluj. Între ’84 şi ’86 face naveta la Turda, unde antrenează pe Sticla, fără a izbuti însă promovarea în Divizia B, apoi, după o pauză mai îndelungată, preia pe CUG, în eşalonul al treilea, pentru un sezon, ’88-’89. Apoi, între 1992 şi 1995 antrenează pentru ultima oară pe CFR, unde îi are ca elevi pe Pâglişan, Minteuan, Dulca, Olariu, Miszti, Piroszka, Bănceu sau Dan Matei.

Ioan Donea | fost președinte

În deceniile de maximă expansiune a CFR-ului, personalitatea acaparatoare, demiurgică, a doctorului Constantin Rădulescu a capitalizat în exclusivitate întreaga zestre de pasiuni a celor care au trecut prin viaţa echipei feroviare. Şi cele bune, şi cele rele, toate superlativele, de la plus infinit până jos de tot, în abisul lui minus infinit, se raportează la una şi aceeaşi persoană: Doctorul Rădulescu. Plecarea doctorului însă, în anul retrogradării, şi desele schimbări pe banca tehnică fac ca atenţia îndreptată înspre conducătorii clubului să fie cu totul alta după 1976. Personalitatea lui Ioan Donea se conturează, astfel, fără provocarea subiectului şi fără întrebări adiacente, natural ca un „un-doi” pe un contraatac în viteză.

„Donea a fost unul dintre cei mai buni conducători de club din istoria fotbalului clujean. Era apropiat de jucători, ştia să-şi motiveze oamenii suplimentar, în fiecare an celor care aveau valoare le dădea bani în schimbul promisiunii că nu pleacă de la club. Orice problemă, de orice natură, o rezolva, dar făcea totul din umbră, fără să se afişeze. A iubit fotbalul şi a iubit fotbaliştii. Mergeam la el la birou. Era director, avea zeci de oameni în audienţă în fiecare zi. Când ne vedea portarul, îi raporta sosirea noastră. Ne primea automat, cu cafea, cu ţigări, cu tot ce avea. Ca un părinte ne-a fost!”, îl portretizează cu sensibilitate Valentin Berindei.

„Omul care ţinea banii la CFR era contabilul Regionalei. Dacă aveam o problemă financiară mă duceam la director, la Donea, şi-i spuneam că aveam nevoie de 5.000 de lei. Suna la contabil şi zicea că vin eu, şi să-mi dea 5.000 de lei. Mă duceam la el şi îmi dădea banii. Fără să semnez, fără nimic. ştia să te apropie. Treceau luni de zile fără să-i ceri nimic şi te chema el”, rememora Berindei. Ca unul care a lucrat în mod direct cu el în problemele ce ţineau de club, Sandu Matei, fost secretar al clubului, dă tuşa cea mai fină portretului omului şi managerului Ioan Donea: „Avea o minte sclipitoare şi ţinea foarte mult la fotbalişti. Un om deosebit, cu care nu stăteai câte 5 ore în şedinţă. Lua decizii foarte bune, dar le lua pe moment, rapid, fără timpi morţi”.

António Semedo | fost jucător

Când a decis să aleagă România, António Semedo a ajuns, din Lisabona, într-un oraş despre care noi am uitat sau, oricum, nu vrem să ne mai aducem aminte. Un oraş provincial, mic şi vechi, aşa l-a simţit Semedo, comparându-l cu superba Lisabona, citadela în care jucase toată viaţa. Nici CFR-ul nu-i spunea mare lucru, auzise înainte de oferta de la Cluj doar de Steaua şi Dinamo, dar banii l-au atras, recunoaşte asta, la fel ca şi Cadú. „Am venit pentru bani aici, câştigam mai bine decât acasă şi asta ne-a făcut să semnăm şi pe mine, şi pe Cadú… Făcusem un campionat bun în Portugalia şi atunci a apărut această şansă”, povestea Semedo. Şi oraşul, şi echipa erau mici. Dar şocul adaptării în România al primei legiuni de jucători occidentali ai CFR-ului avea să fie încă mai mare. Unde mai pui, îşi aminteşte Seme, că meciurile de acasă se jucau la Dej pe vremea aceea, căci arena din Gruia era în reconstrucţie…

Lucrurile s-au schimbat, însă, mai repede chiar decât sperau Semedo, Pedro Oliveira şi Cadú. Împinşi de la spate de „seniorii” Cristi Coroian şi Alin Minteuan, care i-au avertizat că în vestiar nu se va vorbi decât româneşte, portughezii încep să înveţe limba, descoperă astfel bunătăţile locale din meniurile restaurantelor şi îşi fac o mulţime de prieteni prin cluburile pe care le frecventează „ca să-şi perfecţioneze româna”. Primul jucător de culoare din istoria CFR-ului, Semedo, a devenit favoritul tribunei.

Dar înainte de consacrarea sa definitivă la CFR, adevăratul moment de glorie al lui Seme a fost altul. Nu-l ştie decât el, copilul crescut cu visurile Lisabonei în buzunarele bermudelor. E finalul meciului de gală al Centenarului, acel 2-2 de poveste cu Benfica, marea echipă din oraşul natal, venită la Cluj, cu regretatul Eusébio în frunte, să onoreze istoria clublului a cărui vedetă ajunsese el, António Paulo Sanches Semedo. În tribună asistă toată familia, nici mama sa nu putea lipsi de la un astfel de eveniment. Iar el, Semedo, e ovaţionat de întreg stadionul la fiecare atingere de minge, e oprit de toată puştimea pentru autografe şi poze, e salutat şi respectat de toată lumea bună a oraşului. E finalul meciului de gală, iar mama îl aşteaptă la ieşire cu lacrimi în ochi. „Vezi, Seme, mamă, ai fost băiat cuminte, iar oamenii de aici te iubesc!”

Cristian Fabbiani | fost jucător

Din păcate, a stat mult prea puțin la noi, dar a contribuit decisiv la câștigarea primului titlu din istorie, după un tur de campionat excelent! Fabbi era un gurmand îndrăgostit iremediabil de papanași și de sarmalele făcute de soția lui nea’ Albu „Albina”, iar asta nu-i plăcea lui Ioan Andone și nici lui Árpád Pászkány. Dar, amintirea simpaticului „Shrek” o să rămână pe veci în inimile suporterilor CFR-iști. A lăsat în urmă tricoul vişiniu, frumos apretat, de campion en-titre, parfumul unic al gazoanelor de Champions League, zâmbetele largi şi călcâiele savante ale lui Didi şi Semedo, adulaţia fanilor din tribune şi, nu în ultimul rând, tumultoasa viaţă de noapte a Clujului.

A lăsat în urmă o duzină de goluri, nici unul de duzină. A lăsat în urmă iluzia prezenţei în tricoul tricolor şi amintiri pe care fundaşii de fier ai Ligii 1, de la Dorin Goian şi Mirel Rădoi, la Vasile Maftei şi Marius Constantin, le vor povesti, peste ani şi ani, în cărţi scrise de tineri care vor face ochi mari de nedumerire la auzul acestui nume exotic: Cristian Fabbiani. A lăsat în urmă salariul de primul „11” al campionatului, bonusuri peste bonusuri, prime de mii de euro de Ligă şi de campionat şi alte bonusuri. Şi, mai presus de orice, a lăsat în urmă acel tango în tandem cu Juan Emmanuel Culio, imaginea cea mai emblematică a acelui sezon nebun. A fost cel mai bun jucător străin care a jucat în campionatul României, zice Ioan Andone, singurul antrenor cu care a lucrat în ţara noastră.

Ilie Lazăr | fost jucător, antrenor Centru de Copii și Juniori

S-a apucat serios – la modul cel mai propriu – de fotbal la vârsta la care 99% dintre jucătorii înzestraţi cu har s-au lăsat demult, apucând-o lejer pe cărări flancate de cluburi trendy. Avea 23 de ani, mergea pe 24 – era deja om la casa lui, cu nevastă şi doi copii mici şi cu un serviciu la 16 Februarie pentru care se trezea cu noaptea în cap pentru că făcea naveta de la ţară. În primăvara lui ’90, când oamenii din generaţia sa – Hagi, Sabău, Popescu sau Timofte – se pregăteau de primul Mondial din viaţa lor, „tânărul” Ilie Lazăr robotea de zor printre locomotivele de la 16 Februarie, cu devotamentul cu care peste ani avea să are careurile de 16 metri. Destinul părea înţepenit peste cariera de magazioner.

Rupt de munca şi de responsabilităţile de peste zi, Ilie nici măcar nu mai avea puterea de a se visa, noaptea, alergând fundaşi şi driblând portari în căutarea golului. Fotbalul era doar o uriaşă pasiune strivită de lista de priorităţi a unui cap de familie şi-ar fi rămas aşa dacă pasiunea aceea uriaşă nu s-ar fi întâlnit – culmea ironiei, tocmai printre locomotivele de la 16 Februarie – cu nebunia genială a lui nea Nae Chişu, fostul antrenor de juniori al CFR-ului, tehnicianul celei de-a doua echipe a feroviarilor clujeni la acea dată, Olimpia CFR. „Nea Nae era prieten cu un coleg de-ai mei de serviciu, care ne-a şi făcut cunoştinţă. Rămăsese să trec pe la dânsul pe la antrenamente să mă vadă, dar nu aveam timp de aşa ceva…”, recunoaşte Ilie Lazăr. Şansa a făcut însă ca Nae Chişu să asiste în acea primăvară a lui 1990 la o competiţie de fotbal între secţiile de la 16 Februarie, un fel de Daciada de dinainte de Revoluţie.

Vara lui ’90 era momentul în care prima echipă a CFR-ului a retrogradat în „C”. Se schimbă antrenorul, se mai schimbă şi jucătorii… Pentru Nae Chişu era clar că momentul era prielnic pentru promovarea la CFR a lui Ilie Lazăr. A insistat până când noul tehnician, Marius Bretan, l-a acceptat în pregătiri pe debutantul de la Olimpia. A terminat campionatul cu 25 de goluri înscrise, iar echipa, de la care se spera la o revenire în „B” abia în două-trei sezoane, s-a clasat prima.

Următorul sezon îl consacră definitiv pe atacantul clujean. La 26 de ani, după nici trei ani de fotbal serios, Ilie Lazăr reuşeşte o performanţă incredibilă: 30 de goluri marcate într-un sezon de Divizia B. Primeşte trofeul de „cel mai bun jucător clujean” al campionatului 1991-92, iar Jean Pădureanu insistă să îl transfere la Gloria Bistriţa pe atacantul-minune „explodat” peste noapte la CFR. Aventura „feroviară” a lui Ilie Lazăr e meteorică – o jumătate de sezon la echipa secundă şi două la prima echipă –, dar suma golurilor marcate în acest interval e astronomică: 75 de reuşite, dintre care 55 pentru CFR.

Golgeterul părăseşte Gruia, dar cercul performanţelor sale, rotunjit de fabulosul gol împotriva Fiorentinei lui Batistuta, Rui Costa, Francesco Toldo şi Amoruso, se închide tot la Cluj: oraşul în care un bătrânel încăpăţânat pe nume Nae Chişu l-a aşteptat de atâtea ori de la Bistriţa, în zilele libere sau în vacanţe, ca să-l mai supună încă unui antrenament de forţă şi tehnică individuală şi să-i reamintească – nu cumva să uite ameţit de vârtejurile unei cariere de excepţie – vorbele pe care şi primul său profesor de sport de la Băişoara i le-a spus în copilărie: „În sportul de performanţă trebuie să munceşti până la epuizare!”. Astăzi, Ilie Lazăr face parte din compartimentul tehnic-administrativ al Centrului de Copii și Juniori.